- Marea Britanie investește 20 de milioane de lire sterline într-un centru național condus de University of Cambridge pentru dezvoltarea de organoizi și alte modele biologice construite din celule umane
- Cercetătorii vor folosi inclusiv celule donate de pacienți NHS pentru a crea versiuni microscopice și simplificate ale intestinului, tumorilor sau țesutului cerebral și pentru a testa medicamente înainte ca acestea să ajungă la oameni
- Organoizii nu sunt organe complete, dar pot reproduce trăsături importante ale țesuturilor umane, inclusiv anumite manifestări ale bolilor și reacții la medicamente
- Proiectul urmărește și reducerea experimentelor pe animale: în Marea Britanie au fost realizate circa 2,54 milioane de proceduri pe animale în 2025, cu 3,8% mai puține decât în 2024
- Animalele nu dispar mâine din laboratoare. Cercetătorii spun că unele efecte asupra întregului organism nu pot fi încă reproduse suficient de bine prin organoizi, cipuri biologice sau simulări
Sună puțin ca începutul unui film SF: iei celule de la un pacient, le pui în laborator și începi să crești bucăți minuscule de intestin, creier sau tumoră pentru a vedea ce medicament le face bine.
Numai că proiectul este cât se poate de real.
Guvernul britanic și Medical Research Council au anunțat pe 12 august o investiție de 20 de milioane de lire sterline într-un nou Pre-clinical Translational Models Hub, coordonat de Cambridge Stem Cell Institute. Centrul va fi condus de profesorii Matthias Zilbauer și Bertie Göttgens și va lucra cu universități, companii farmaceutice și parteneri din NHS. University of Cambridge explică aici proiectul și obiectivele sale.
Vedetele laboratorului vor fi organoizii.
Numele poate induce în eroare. Nu este vorba despre ficăței complet funcționali sau creiere miniaturale care „gândesc” într-o cutie Petri. Organoizii sunt structuri tridimensionale dezvoltate din celule stem sau din țesuturi umane, care reproduc anumite caracteristici ale unui organ adevărat. Unele au sub un milimetru, dar pot păstra proprietăți biologice suficient de relevante pentru ca cercetătorii să urmărească ce se întâmplă într-o boală și cum reacționează țesutul la un tratament. The Guardian descrie modul în care vor fi folosiți organoizii proveniți de la pacienții NHS.
Avantajul este chiar în materialul de construcție: celule umane.
„Multe boli umane fie nu apar la animale, fie apar diferit, pentru că animalele nu sunt oameni”, explică Zilbauer. Ideea echipei sale este ca cercetarea să afle nu doar dacă un medicament poate funcționa în principiu, ci și la ce tip de pacient are cele mai mari șanse să funcționeze.
Tehnologia nu este complet nouă. Organoizii sunt studiați de peste un deceniu, inclusiv în neuroștiințe. România are chiar un nume important în domeniu: cercetătorul Sergiu Pașca, profesor la Stanford, dezvoltă modele tridimensionale ale creierului uman din celule stem pentru studiul bolilor neuropsihiatrice. ZF a prezentat cercetările lui Sergiu Pașca și modul în care organoizii pot reproduce circuite neuronale în laborator.
Noutatea proiectului britanic este alta: încearcă să mute aceste modele din zona experimentelor impresionante într-o infrastructură standardizată pentru dezvoltarea medicamentelor.
De ce să testezi un medicament pe un șoarece dacă boala pe care o cauți este umană?
Un șoarece poate avea o carieră științifică remarcabilă. Poate ajuta cercetătorii să înțeleagă cancerul, sistemul imunitar sau efectele toxice ale unei molecule. Dar există o limită imposibil de negociat: tot șoarece rămâne.
Aici apare una dintre marile frustrări ale industriei farmaceutice.
Un medicament poate arăta excelent în experimentele preclinice și apoi să eșueze atunci când intră în studii pe oameni. Motivele sunt numeroase: poate să nu fie suficient de eficient, poate deveni toxic, organismul uman îl poate metaboliza diferit sau pur și simplu biologia bolii poate fi mai complicată decât modelul de laborator.
O analiză din 2023 privind translația cercetărilor pe animale estimează la peste 92% rata de eșec în trecerea de la rezultate obținute pe animale la tratamente umane. Totuși, cifra trebuie interpretată prudent: nu demonstrează că experimentele pe animale sunt singura cauză a eșecului, iar o altă analiză sistematică a arătat că transferul rezultatelor de la animale la oameni este mai complex decât sugerează sloganul „nouă din zece medicamente eșuează”.
Problema fundamentală rămâne însă. Dezvoltarea clinică a medicamentelor are o rată enormă de abandon: o analiză sistematică publicată în iulie 2026 a găsit, în studiile examinate din ultimele șase decenii, rate medii de eșec de aproximativ 80%-91%.
Un organoid ar putea funcționa ca un filtru mai bun înainte să ajungem acolo.
Echipa lui Zilbauer va începe, de exemplu, cu boala Crohn și colita ulcerativă. Cercetătorii pot lua țesut de la mai mulți pacienți, pot crește organoizi intestinali și apoi pot administra aceeași moleculă fiecăruia. Dacă tratamentul funcționează în unele modele și nu în altele, diferența devine informație.
În alte laboratoare vor fi dezvoltate organoide tumorale pentru cercetarea cancerului și modele ale creierului pentru afecțiuni neurologice.
Practic, medicamentul poate susține primul său „interviu de angajare” cu biologia umană înainte de a intra într-un studiu clinic scump.
Dacă pică examenul, mai bine să o facă într-un vas de laborator.
Vor dispărea animalele din laboratoare dacă putem crește țesuturi umane la comandă?
Nu. Iar oamenii de știință implicați în proiect sunt atenți să nu promită asta.
Un organoid poate imita anumite funcții ale intestinului, inimii sau creierului, dar un organism este o rețea enormă de sisteme care comunică între ele.
Un medicament înghițit de un pacient nu întâlnește doar țesutul pe care trebuie să-l trateze. Trece prin stomac și intestin, intră în circulație, poate fi modificat de ficat, filtrat de rinichi și poate interacționa cu sistemul imunitar, hormonii, inima și creierul.
Un organoid singur nu poate reproduce toată această conversație biologică.
„Nu spunem că nu va mai exista deloc utilizarea animalelor în viitorul apropiat sau previzibil”, explică Zilbauer, pentru că anumite întrebări nu pot fi încă testate suficient de bine prin noile modele. Reducerea poate fi însă substanțială.
De aceea, proiectul britanic nu pariază pe o singură tehnologie.
Pe lângă organoizi, cercetătorii vor folosi organ-on-a-chip — mici dispozitive care încearcă să reproducă funcții biologice și circulația fluidelor prin țesut — modele bazate pe celule stem, bioinginerie și inteligență artificială pentru analiza datelor și predicția comportamentului medicamentelor.
Guvernul britanic pune în total 22 de milioane de lire în noul val: 20 de milioane pentru centrul național și încă 2 milioane, prin Innovate UK, pentru nouă proiecte. Printre acestea se află țesut cardiac uman crescut în laborator pentru detectarea efectelor toxice și sisteme AI care încearcă să prezică modul în care un medicament se distribuie în corp. Guvernul britanic prezintă aici proiectele finanțate și strategia de reducere a testelor pe animale.
Schimbarea vine într-un moment în care medicina devine tot mai confortabilă cu ideea că celulele umane pot fi „programate” pentru cercetare sau tratament. Aleph Tech a scris recent despre primul studiu uman al unei terapii de reprogramare celulară parțială, o tehnologie diferită de organoizi, dar relevantă pentru aceeași transformare mai amplă: celula nu mai este doar ceva observat la microscop, ci începe să devină o platformă pe care medicina o poate manipula, testa și, uneori, reprograma.
Cum ajunge un „mini-intestin” să schimbe tratamentul unui pacient real?
Aici apare partea cea mai interesantă: medicina personalizată.
Doi oameni pot primi același diagnostic și totuși să nu aibă exact aceeași boală la nivel molecular.
Un tratament poate funcționa spectaculos pentru unul, modest pentru altul și aproape deloc pentru al treilea. În multe situații, medicina descoperă diferența abia după ce tratamentul a fost administrat.
Organoizii încearcă să mute întrebarea mai devreme.
Dacă cercetătorii pot construi țesuturi din celulele mai multor pacienți și pot vedea cum răspunde fiecare la aceeași moleculă, dezvoltarea unui medicament poate începe să răspundă la întrebarea „pentru cine funcționează?”, nu doar la „funcționează în medie?”.
Cambridge vrea să creeze o rețea națională de modele umane validate și standardizate, accesibilă universităților, NHS și companiilor farmaceutice. Asta contează aproape la fel de mult ca tehnologia însăși: industria nu poate lua decizii de miliarde pe baza unui experiment care funcționează doar într-un singur laborator. Rezultatul trebuie să poată fi repetat.
Și autoritățile de reglementare încep să se adapteze.
În martie 2026, MHRA, autoritatea britanică pentru medicamente, a anunțat că va oferi evaluări timpurii ale datelor obținute fără animale, tocmai pentru ca dezvoltatorii să știe dacă asemenea dovezi pot fi acceptate în procesul de autorizare. Pentru anumite produse cu mecanisme farmacologice bine cunoscute, intrarea în studii clinice poate avea loc fără testare prealabilă pe animale; pentru medicamentele cu mecanisme noi, testarea animală rămâne încă cerută conform regulilor internaționale. MHRA explică aici noua abordare.
În 2025, în Marea Britanie s-au desfășurat aproximativ 2,54 milioane de proceduri științifice pe animale, cu 3,8% mai puține decât în anul precedent. Așadar, nu vorbim despre o practică marginală pe care câteva cutii Petri o vor elimina peste noapte.
Dar direcția este clară.
În România, cercetarea pe modele celulare umane există deja la nivel academic, iar ZF a documentat munca lui Sergiu Pașca de la Stanford, care pornește de la celule prelevate de la pacienți, le transformă în celule stem și construiește organoizi și „assembloizi” cerebrali pentru studiul bolilor neuropsihiatrice.
Marea Britanie încearcă acum să ducă aceeași logică la scară industrială.
Nu construiește oameni în miniatură într-un laborator. Construiește ceva potențial mai util: modele suficient de umane încât să ne spună mai devreme când un medicament are sens și când nu.
Pentru industria farmaceutică, asta poate însemna mai puțini ani pierduți și mai puțini bani investiți în molecule fără viitor. Pentru animale, mai puține experimente. Iar pentru pacienți, în scenariul în care metodele se validează la scară mare, tratamente selectate pe baza unei biologii care seamănă ceva mai mult cu a lor decât cu cea a unui șoarece.