- Aterizarea la polul sudic al Lunii e ca o parcare pe întuneric, fără faruri și fără GPS: camerele și lidarul pot „orbi” în craterele permanent umbrite
- LUNA, un senzor de doar ~2,8 kg creat de Advanced Navigation (Australia), măsoară direct viteza unui lander față de sol cu lasere, fără să aibă nevoie de lumină
- Tehnologia elimină „driftul” sistemelor inerțiale – erorile care cresc în timp și au dus la ratări de aselenizare
- LUNA va zbura pe misiunea IM-4 a Intuitive Machines în 2027, către zona dificilă a polului sudic lunar
- Dacă reușește, același principiu ar putea ajuta atât viitoarele misiuni pe Marte, cât și roboți și drone pe Pământ, în locuri unde semnalul satelitar lipsește
Dacă ai încercat vreodată să parchezi noaptea într-un loc necunoscut, știi senzația: te bazezi pe intuiție, pe câteva repere și speri să nu fie o bordură ascunsă. Cam așa arată și ultimele minute ale unei aselenizări.
Numai că, în loc de borduri, ai bolovani, cratere și praf fin care se ridică în aer ca o ceață metalică. Iar la polul sudic al Lunii situația devine și mai brutală: există cratere care nu au văzut soarele de miliarde de ani. Pentru camere, lidar sau radar, e aproape ca și cum ai închide ochii fix când trebuie să atingi solul.
Aici intră în scenă LUNA – un senzor făcut de o echipă australiană de la Advanced Navigation – care promite să schimbe regula jocului: să le ofere landerelor o măsurare precisă a vitezei față de sol chiar și atunci când „e beznă totală”.
Luna, locul unde senzorii intră în panică
Pe Pământ, orice telefon știe unde ești și cât de repede te miști, pentru că există GPS și o atmosferă care mai iartă greșelile. Pe Lună nu ai nimic din toate astea. Dacă un lander vrea să știe unde e, folosește un sistem inerțial (giroscoape + accelerometre) care calculează mișcarea în timp. Problema? Oricât de bun ar fi, are un defect matematic inevitabil: „driftul”. Erori minuscule, ca un ceas care întârzie o fracțiune de secundă, se adună și cresc. La final, poți crede că ești deasupra unui platou relativ sigur, când de fapt ai ajuns lângă marginea unui crater.
De asta, în istoria aselenizărilor, ultimele sute de metri sunt faza în care misiunile câștigă sau se transformă în știri triste.
LUNA nu „vede” lumină, ci mișcare
LUNA (Laser Measurement Unit for Navigational Aid) face ceva smart: nu se bazează pe imagini frumoase sau pe cât de „albă” e suprafața. Trimite fascicule laser către sol și măsoară cum se schimbă frecvența luminii reflectate – efect Doppler, același principiu care îți schimbă tonalitatea sirenei când trece ambulanța pe lângă tine. Din diferența asta de frecvență, senzorul obține viteza reală în 3D față de suprafață.
Pe românește: LUNA nu are nevoie să vadă ce e jos; are nevoie doar să „simtă” cum te miști. Și tocmai de aceea funcționează în întuneric, în praf sau când terenul nu are contrast pentru camere.
Teste pe Pământ în deșert și în mine, apoi bilet dus spre IM-4
Ca să nu rămână la stadiul de idee cool pe hârtie, LUNA a fost chinuit în locuri care seamănă cu coșmarurile lunare:
- în deșertul Pinnacles din Australia, plin de formațiuni ascuțite și nisip fin (un fel de „preview” de regolit lunar);
- într-una dintre cele mai adânci mine din Finlanda, unde e întuneric, praf, umezeală și zero semnal.
În ambele scenarii, senzorul a ținut eroarea de poziționare surprinzător de mică fără ajutor extern – exact ce vrei când ești la sute de mii de kilometri de orice turn GPS.
Rezultatele au fost suficiente ca Intuitive Machines să-l ia la bord pentru IM-4, o misiune CLPS a NASA planificată pentru 2027. Landerul Nova-C va încerca să ajungă în zona polului sudic – exact acolo unde alte misiuni au avut emoții maxime.
De ce contează: de la Artemis la Marte și înapoi pe Terra
NASA vrea polul sudic pentru apă înghețată. Apa înseamnă oxigen, apă potabilă și combustibil – adică baza unei prezențe umane mai lungi decât o vizită scurtă. Dar ca să exploatezi acea apă, trebuie întâi să poți ateriza acolo în mod repetat și sigur.
Dacă LUNA își face treaba pe IM-4, efectul ar putea fi mare:
- Artemis și viitoarele landere cargo ar putea coborî mai precis în zone dificile;
- pe Marte, unde praful și lipsa infrastructurii de navigație sunt probleme similare, principiul ar fi la fel de util;
- iar pe Pământ, aceeași tehnologie poate alimenta robotica în mine, drone care zboară prin canioane urbane sau vehicule care trebuie să navigheze când GPS-ul e bruiat.
Pe scurt, LUNA e genul de invenție care ar putea să facă explorarea spațială un pic mai puțin „ține-ne pumnii” și un pic mai mult „ok, asta e repetabil”. Iar dacă un dispozitiv de 2,8 kg poate să dea ochi laser unui lander în beznă totală, nu e exclus ca responsabila următoarei aterizări perfecte să fie o cutie mică, făcută la capătul celălalt al lumii.