Dacă s-ar gândi cineva să-mi pună stupida întrebare – pentru ce optez: inteligența artificială sau prostia genuină? – aș alege firește, lansându-mă într-o pledoarie pro domo, prostia (care nici măcar nu e antonimul inteligenței, dar asta e o altă discuție).
Citesc, de câte ori am timp, eseurile lui Jacques Attali, așteptând să-și întoarcă privirea și spre Orientul Mijlociu. La sfârșitul lui august, în „Nu-i nimic mai rău decât să te minți pe tine însuți”, are un paragraf la care mă gândesc de la sfârșitul lui august:
„În general, tehnologia îi determină pe tot mai mulți oameni să inventeze o realitate paralelă, să trăiască asemenea unor mitomani atotputernici și omniscienți, înconjurați de admiratori virtuali. În special, nimic nu ne încurajează să ne mințim mai mult decât utilizarea pervertită a Inteligenței Artificiale. Iar acesta este, fără îndoială, unul dintre motivele succesului său incredibil: întărește cele mai grave slăbiciuni ale noastre, oferindu-ne mijloacele de a le multiplica și de a nega nevoia de a depune orice efort pentru a obține cunoaștere sau a produce ceva”.