- Cercetătorii de la Southern Illinois University Carbondale transformă carbonul din sticle PET și resturi vegetale în ingrediente alimentare
- Plasticul nu ajunge ca atare în biscuiți: este descompus, apoi hrănește drojdii care produc proteine, grăsimi, vitamine și arome
- Produsul final, numit µBites, este modelat cu o imprimantă 3D și are inclusiv aromă de vanilie și beta-caroten
- Tehnologia a pornit din NASA Deep Space Food Challenge, unde problema este simplă: pe Marte nu vine curierul cu mâncare
- Prototipul din 2024 a fost deja degustat și a obținut 6,5 din 9 la acceptabilitate; noua formulă din 2026 încă așteaptă aprobarea pentru testul de gust
Dacă rețeta începe cu o sticlă de plastic și se termină cu un cookie, primul instinct este să întrebi cine ar mânca așa ceva.
Răspunsul cercetătorilor de la Southern Illinois University Carbondale este important: nimeni nu mănâncă, de fapt, plastic.
Echipa condusă de Lahiru Jayakody a dezvoltat µBites, un sistem care folosește carbonul din PET și din deșeurile agricole pentru a produce ingrediente alimentare. Rezultatele au fost prezentate în august 2026 la conferința American Chemical Society. American Chemical Society: „This cookie started its life as a plastic bottle”
Ideea pornește de la o observație aproape banală: plasticul conține carbon, iar mâncarea conține carbon. Diferența este forma în care se află acel carbon.
Sticlele din PET, împreună cu tulpini și frunze de porumb și alte resturi vegetale, sunt mărunțite și introduse într-un proces numit oxidative hydrothermal dissolution. Apa, oxigenul, căldura și presiunea rup materialele complexe în molecule mai simple și solubile.
Gândit mai simplu, este ca și cum ai demonta un castel LEGO până rămâi cu piesele individuale. Doar că aici castelul este o sticlă PET.
American Chemical Society descrie un proces de siguranță în 32 de etape înainte ca materia rezultată să devină ingredient alimentar. ACS explică în video cum ajunge plasticul materie primă pentru hrană
Abia după aceea începe partea biologică.
Drojdia transformă gunoiul în proteină, vanilie și chiar vitamina A
Lichidul bogat în carbon obținut după descompunerea PET-ului este introdus într-un bioreactor împreună cu mai multe tulpini de drojdie modificată.
Pentru microorganisme, ceea ce nouă ne sună a deșeu este mâncare.
Drojdia consumă moleculele disponibile și dezvoltă o biomasă bogată în proteine, iar cercetătorii au programat anumite tulpini să producă și alte lucruri utile: grăsimi, acizi, nutrienți și arome.
De aici, proiectul începe să semene mai puțin cu reciclarea și mai mult cu o brutărie biotech.
O tulpină de drojdie de panificație a fost modificată astfel încât să producă vanilină, molecula care dă aroma de vanilie. O altă drojdie poate transforma etilenglicolul provenit din PET în beta-caroten, pigmentul prezent și în morcovi, pe care organismul îl poate converti în vitamina A.
Cercetătorii combină apoi ingredientele produse biologic cu amidon, fibre și îndulcitor. „Aluatul” intră într-o imprimantă alimentară 3D, care construiește cookie-ul strat cu strat, după care produsul este încălzit pentru a obține forma finală.
Deci traseul real nu este:
sticlă → blender → cookie.
Este:
sticlă → molecule de carbon → hrană pentru drojdie → proteină și nutrienți → aluat → imprimare 3D → cookie.
Iar automatizarea bucătăriei nu mai este oricum o idee exotică. Pe AlephTech, am prezentat deja Circus CA-1, robotul care gătește până la 120 de porții pe oră și se curăță singur. În cazul µBites, automatizarea merge însă cu un pas mai în spate: tehnologia încearcă să automatizeze inclusiv producerea materiei prime alimentare.
NASA a finanțat ideea pentru locurile unde aprovizionarea nu mai este o opțiune
µBites nu a fost inventat ca să concureze cu biscuiții de la supermarket.
Proiectul a fost dezvoltat în cadrul NASA Deep Space Food Challenge, inițiativa prin care agenția americană a căutat tehnologii capabile să producă hrană în misiuni spațiale lungi.
Pe Pământ poți comanda pizza. Pe Marte, estimativ, curierul ar întârzia câteva luni.
Pentru o misiune de lungă durată, fiecare kilogram de hrană trimis de pe Pământ ocupă spațiu, costă și trebuie să reziste ani. Un sistem care ia materiale deja existente la bord — inclusiv deșeuri — și le introduce din nou în circuit ar reduce dependența echipajului de provizii.
Este exact direcția în care NASA încearcă să transforme explorarea spațială: de la misiuni scurte la infrastructură capabilă să funcționeze tot mai autonom. AlephTech a analizat recent noua strategie NASA pentru o prezență susținută pe Lună, cu infrastructură, energie și misiuni repetate.
Dar tehnologia nu este gândită exclusiv pentru astronauți.
Cercetătorii văd posibile aplicații în submarine, baze izolate, regiuni arctice, zone afectate de dezastre sau în alte locuri unde transportarea constantă a unor cantități mari de hrană este dificilă.
Aici apare partea interesantă: aceeași instalație ar putea trata simultan două probleme — lipsa alimentelor și acumularea deșeurilor.
Iar problema plasticului este cât se poate de terestră. În România, reciclarea ambalajelor pentru uz alimentar este complicată tocmai de cerințele stricte privind puritatea și igiena materialului. ZF a explicat că ambalajele contaminate cu resturi alimentare pot pierde șansa unei reciclări de calitate.
Un alt material ZF arată că puritatea deșeurilor este esențială pentru ca plasticul să poată reveni în aplicații cu standarde ridicate.
µBites încearcă o rută radical diferită: plasticul nu este transformat într-o altă sticlă, ci descompus și reconstruit biologic în alt tip de produs.
Tehnologia funcționează în laborator; adevăratul test va fi dacă oamenii vor s-o mănânce
Aici merită temperată partea spectaculoasă a poveștii.
Cookie-ul există. Tehnologia funcționează. Dar noua formulă prezentată în 2026 nu a fost încă degustată de participanți.
American Chemical Society spune că datele cercetătorilor indică faptul că µBites este sigur pentru consum, însă echipa așteaptă aprobarea instituțională pentru testul de gust. Deocamdată, voluntarii au evaluat mirosul, iar majoritatea au spus că ar fi dispuși să mănânce produsul într-o situație în care hrana ar fi limitată.
Există însă un precedent.
În 2024, echipa SIU a produs și testat o versiune anterioară a cookie-ului. După verificările de siguranță și parametrii nutriționali, voluntarii chiar l-au gustat.
Verdictul? 6,5 din 9 pe scala hedonică folosită pentru acceptabilitatea alimentelor. Aroma a mers chiar mai bine: 7,33 din 9. Southern Illinois University: rezultatele primului test µBites
Cu alte cuvinte, voluntarii nu au fugit din laborator.
Dar drumul dintre un prototip universitar și raftul supermarketului este lung. Cercetătorii trebuie să demonstreze că procesul poate fi scalat, că este economic, că respectă regulile pentru alimente noi și, probabil cel mai greu, că oamenii sunt dispuși să treacă peste reacția instinctivă provocată de expresia „cookie din sticlă de plastic”.
Jayakody spune că speră ca tehnologia să poată ajunge la consum public în următorii ani. Echipa vrea inclusiv să producă prin microorganisme ingredientele care astăzi trebuie încă adăugate separat — amidonul, fibrele și îndulcitorul.
Dacă va reuși, ideea de reciclare ar putea primi un sens pe care industria PET nu l-a avut până acum.
Astăzi returnezi sticla și primești 50 de bani.
În laboratorul din Illinois, cercetătorii încearcă varianta mai ambițioasă: returnezi carbonul și primești desertul.