- Un cercetător de la Kyoto University a folosit datele orbitale a aproximativ 1.200 de sateliți Starlink pentru a reconstrui densitatea atmosferei la aproape 500 km deasupra Pământului
- Sateliții nu au senzori meteo speciali. Metoda deduce densitatea termosferei din felul în care puținul aer rămas la acea altitudine îi frânează
- Rezultatele au fost comparate cu măsurătorile sateliților Swarm ai Agenției Spațiale Europene, iar estimările Starlink au urmărit bine variațiile observate independent
- O hartă mai bună a atmosferei superioare ar putea îmbunătăți predicția orbitelor, evitarea coliziunilor și prognozele de vreme spațială
- Tehnologia este încă experimentală: studiul analizează doar o săptămână de date și are limite de rezoluție și acoperire, mai ales la latitudini mari
SpaceX a construit Starlink ca să trimită internet din spațiu. Cercetătorii au descoperit că aceeași constelație poate face, în timpul liber, ceva complet diferit: să funcționeze ca un scanner gigantic al atmosferei Pământului.
Într-un studiu publicat pe 30 iulie 2026 în Earth, Planets and Space, Mamoru Yamamoto, cercetător la Kyoto University, arată că mișcările unui grup de aproximativ 1.200 de sateliți Starlink pot fi folosite pentru a reconstrui distribuția densității atmosferice în jurul Pământului.
Nu vorbim despre atmosfera în care zboară avioanele. Sateliții analizați se aflau la aproximativ 482 de kilometri altitudine, în termosferă, o regiune în care aerul este incredibil de rarefiat, dar nu complet absent.
Iar exact acest „aproape nimic” este suficient pentru experiment.
Un satelit care aleargă prin termosferă întâlnește particule de gaz. Sunt foarte puține, dar fiecare interacțiune contribuie la o forță minusculă de frânare. Pe parcursul orbitei, efectul se acumulează și modifică ușor viteza și altitudinea satelitului.
Cercetătorul a întors problema pe dos.
În loc să întrebe „cum influențează atmosfera satelitul?”, a întrebat: dacă știm foarte precis cum se mișcă satelitul, putem afla cât de densă este atmosfera prin care tocmai a trecut?
Răspunsul preliminar este da.
Yamamoto a folosit efemeridele Starlink — date detaliate despre poziția și viteza sateliților — și a analizat perioada 1-7 septembrie 2025. Pentru că sute de sateliți traversează simultan zone diferite ale globului, fiecare devine practic un mic „detector” al atmosferei. Combinarea lor permite construirea unei hărți, proces pe care studiul îl descrie drept tomografie a densității termosferice.
Este un fel de CT pentru atmosfera superioară, doar că în loc de raze X ai sateliți care se lasă împinși foarte puțin de aer.
Și nu trebuie să modifici hardware-ul niciunuia.
Cum poate o frânare aproape imperceptibilă să spună cât de densă este atmosfera?
În spațiu, câțiva kilometri pot face diferența dintre „aproape vid” și „destul aer cât să-ți strice calculele”.
La altitudinile joase folosite de numeroși sateliți, drag-ul atmosferic — rezistența produsă de atmosfera extrem de rarefiată — este una dintre principalele surse de incertitudine în predicția orbitelor. ESA explică faptul că interacțiunea cu atmosfera superioară poate modifica în timp traiectoria unui satelit și că modelele de densitate sunt necesare tocmai pentru calcularea acestei forțe. Agenția oferă deja servicii speciale pentru estimarea densității atmosferice și calculul drag-ului.
Problema cercetătorului de la Kyoto a fost că Starlink nu doar plutește pasiv.
Sateliții își folosesc propulsoarele pentru menținerea orbitei, evitarea coliziunilor și alte manevre. În datele analizate, autorul a identificat manevre într-o proporție mare a observațiilor, astfel încât metoda trebuie să facă diferența între un satelit încetinit de atmosferă și unul care tocmai și-a pornit propulsia.
După filtrarea acestor efecte, pierderea de energie orbitală poate fi transformată într-o estimare a densității aerului.
Un singur satelit ar oferi doar o linie prin atmosferă.
O mie două sute încep să ofere o hartă.
Aici dimensiunea Starlink, criticată adesea tocmai pentru amploarea ei, devine un avantaj științific neașteptat. Aleph Tech a relatat încă din 2024 despre îngrijorările astronomilor privind interferențele radio produse de mega-constelațiile Starlink. O infrastructură orbitală atât de mare poate complica observațiile astronomice, dar noul studiu arată și reversul medaliei: aceeași densitate de sateliți poate deveni o rețea gigantică de măsurare.
Practic, constelația care produce zgomot pentru unele instrumente științifice poate deveni ea însăși instrument științific pentru altele.
De unde știm că „termometrul” improvizat cu Starlink chiar măsoară ceva real?
Orice metodă nouă are o problemă destul de simplă: poți desena o hartă spectaculoasă și totuși să fie greșită.
Așa că Yamamoto a comparat rezultatele Starlink cu date provenite de la Swarm, constelația științifică a Agenției Spațiale Europene.
Swarm poate furniza măsurători ale densității termosferice de-a lungul orbitelor sateliților. ESA publică produse în care apar densitatea atmosferei neutre, altitudinea, latitudinea, longitudinea și timpul solar local.
Comparația este partea care dă greutate experimentului Starlink.
În cele 19 reconstrucții analizate, valorile medii estimate din Starlink s-au situat între aproximativ 60% și 120% din măsurătorile Swarm, iar raportul mediu pentru toate comparațiile a fost de 0,95. Altfel spus, media estimărilor bazate pe Starlink a ajuns la circa 95% din valoarea de referință Swarm.
Mai important decât un singur procent, distribuțiile calculate din Starlink au reprodus numeroase variații observate independent de sateliții ESA.
ScienceDaily, care a relatat cercetarea pe baza informațiilor Kyoto University, spune că rezultatele au arătat o concordanță puternică cu observațiile Swarm și că metoda extinde cercetările anterioare ale aceleiași echipe, care foloseau date orbitale mai generale pentru a urmări schimbarea densității în timp și cu altitudinea.
Noul pas este geografia: unde este atmosfera mai densă sau mai rarefiată la aceeași altitudine.
Iar pentru operatorii de sateliți, acest „unde” este foarte important.
De ce ar trebui să ne intereseze vremea într-un loc în care nici măcar nu putem respira?
Pentru că vremea de la 500 km poate muta sateliți.
Vremea spațială este produsă în mare parte de activitatea Soarelui. În timpul furtunilor geomagnetice, energia transferată atmosferei superioare o încălzește. Atmosfera se dilată, iar densitatea poate crește la altitudinile sateliților.
Rezultatul: drag mai mare.
NOAA explică faptul că furtunile geomagnetice pot produce creșteri rapide ale temperaturii și densității atmosferei superioare, modificând orbitele sateliților. După evenimente solare puternice, chiar și sistemele de urmărire trebuie să recalculeze pozițiile unui număr mare de obiecte. NOAA explică aici mecanismul de satellite drag.
Starlink a învățat lecția în modul cel mai scump posibil.
Pe 3 februarie 2022, SpaceX a lansat 49 de sateliți Starlink. O furtună geomagnetică a crescut densitatea atmosferei la altitudinea lor, iar compania a pierdut ulterior 38 dintre cei 49 de sateliți. Cercetări NOAA și ESA au legat direct pierderea de drag-ul atmosferic amplificat de furtună.
Așadar, densitatea termosferei nu este o curiozitate academică.
Dacă nu știi suficient de bine cât aer se află în calea unui satelit, poți greși predicția poziției sale. Iar într-o orbită joasă din ce în ce mai ocupată, o eroare de poziție devine o problemă de siguranță orbitală.
Pe măsură ce apar constelații de comunicații, navigație, observație și apărare, problema devine și una economică. ZF relata pe 10 august că ESA se așteaptă la o creștere puternică a cererii europene pentru lansări de sateliți până în 2030, pe fondul dezvoltării constelațiilor precum Iris², Galileo și Copernicus.
Cu mai multe obiecte în spațiu, devine și mai important să știm precis unde se află fiecare.
Iar România nu privește Starlink doar de la distanță. ZF a relatat în februarie 2026 că Starlink este liderul serviciilor de internet prin satelit din România după numărul de clienți și că țara a găzduit în 2024 teste realizate împreună cu ANCOM și Ministerul Apărării privind funcționarea rețelei la capacitate sporită.
Rețeaua care este deja infrastructură de telecomunicații începe, astfel, să capete și o utilitate științifică neplanificată.
Poate Starlink deveni într-o zi stația meteo a orbitei joase?
Deocamdată, nu.
Titlul studiului conține deliberat formularea „initial report”, iar limitele sunt importante.
Cercetarea folosește doar o săptămână de observații. Grupul de sateliți analizat are o înclinație orbitală de 53 de grade, ceea ce lasă zonele de latitudine mare mai slab acoperite. Atunci când autorul a încercat să obțină hărți mai detaliate, au apărut anomalii mai ales în aceste regiuni.
Mai există și problema datelor. Efemeridele Starlink sunt produse de sistemele SpaceX și includ informații procesate pentru predicția orbitelor. Exact în momentele în care atmosfera se schimbă rapid — de exemplu în timpul unei furtuni geomagnetice — algoritmii de predicție pot introduce propriile incertitudini.
Asta înseamnă că metoda trebuie testată pe perioade mai lungi, în condiții solare diferite și cu grupuri Starlink aflate pe mai multe tipuri de orbită.
Dar potențialul este greu de ignorat.
În loc să lansezi o constelație nouă, scumpă, de senzori atmosferici, folosești miile de sateliți care sunt deja acolo și îi tratezi ca pe niște particule de test răspândite prin atmosfera superioară.
Atmosfera îi împinge. Orbitele se schimbă. Cercetătorii citesc schimbarea și reconstruiesc atmosfera.
Dacă metoda ajunge suficient de rapidă și precisă, ea ar putea completa instrumentele existente și ar putea contribui la hărți aproape în timp real ale densității din jurul sateliților, cu aplicații în prognoza de vreme spațială, calculul orbitelor și evitarea coliziunilor.
Este o utilizare pe care SpaceX probabil nu a pus-o în broșura originală Starlink.
Compania lui Elon Musk a lansat sateliții pentru ca Pământul să poată comunica prin spațiu.
Acum oamenii de știință au descoperit că, dacă urmăresc suficient de atent felul în care acești sateliți se mișcă, spațiul începe să le spună ceva înapoi despre Pământ.