- Modul în care un organism își percepe mediul (prin simțuri precum atingerea) poate influența direct cât trăiește.
- Restricția alimentară poate prelungi viața, dar este greu de menținut și neplăcută pentru majoritatea oamenilor.
- O enzimă a longevității, numită FMO‑2, este esențială pentru ca mâncatul redus să ducă la prelungirea vieții.
Oamenii de știință care studiază viermi microscopici au descoperit o legătură surprinzătoare între modul în care organismele își percep mediul și cât de mult trăiesc, potrivit SciTech Daily. Cercetarea arată că semnale senzoriale simple, precum atingerea, pot influența longevitatea.
Ideea prelungirii vieții este poate deosebit de populară în cercurile tech moderne, iar dorința de a rămâne tânăr sau de a trăi veșnic fascinează oamenii de mii de ani.
Multe dintre cele mai sigure strategii pe care le cunosc oamenii de știință pentru a crește durata de viață – inclusiv restricția alimentară pe termen lung – sunt însă greu de susținut și adesea inconfortabile.
Studiile recente din laboratorul Dr. Scott Leiser – de la Departamentul de Fiziologie Moleculară și Integrativă al Facultății de Medicină în cadrul Universității din Michigan – au folosit un vierme microscopic (specia-model C. elegans, foarte folosită în cercetare) pentru a demonstra legăturile dintre longevitate, comportament, semnale de mediu și biologia organismului.
„Credeți sau nu, majoritatea ideilor centrale și tipurilor de metabolism pe care le studiem sunt similare la viermi și oameni”, spune Leiser.
Leiser explică faptul că perceperea mediului declanșează, la oameni, eliberarea unor hormoni precum adrenalina sau dopamina – iar viermii răspund într-un mod similar, prin neuroni care detectează schimbările de mediu și își ajustează fiziologia în consecință.
Leiser și coordonatoarea proiectului, Elizabeth Kitto, împreună cu Safa Beydoun, au vrut să afle dacă și alte senzații – nu doar cele legate de miros sau gust, ci și atingerea – pot influența efectul de prelungire a vieții care apare atunci când un organism mănâncă mai puțin. Și au vrut să înțeleagă exact cum se întâmplă asta.
Ca să testeze ideea, au pus viermii pe o suprafață acoperită cu bile foarte mici, făcute special să semene, ca senzație la atingere, cu bacteriile E.coli cu care viermii se hrănesc în mod normal.
Doar faptul că viermii „simțeau” la atingere ceva asemănător cu mâncarea a fost suficient pentru a reduce activitatea unei enzime importante a longevității, prezente în intestin (numită FMO-2). În același timp, s-au redus și beneficiile asupra duratei de viață care apar, de obicei, când acești viermi sunt ținuți la dietă.
Leiser a descoperit pentru prima dată această enzimă, FMO-2, în 2015 și a arătat că este esențial pentru efectul de „prelungire a vieții” produs de mâncatul redus.
„Enzima fmo‑2 schimbă felul în care funcționează metabolismul și, astfel, crește durata de viață”, explică el. „Fără această enzimă, restricția alimentară nu ar mai prelungi viața”.
Alte experimente au arătat că atingerea pune în mișcare un fel de „circuit de semnale” în organism, în care sunt implicate celule ce eliberează substanțe precum dopamina și tiramina (mesageri chimici ai creierului). Acest circuit „taie din puterea” enzimei FMO-2 în intestin și reduce efectul de longevitate al dietei.
Din perspectiva oamenilor, mesajul interesant este că aceste circuite de simțire a mediului nu sunt „bătute în cuie” și, cel puțin în teorie, ar putea fi ajustate.
„Dacă am reuși să activăm fmo‑2 fără să reducem mâncarea, am putea porni reacția de tip „mod de supraviețuire” în corp și am putea păcăli creierul să ne mențină mai mult timp în viață”, spune Leiser.
Totuși, înainte de a ajunge acolo, cercetătorii trebuie să înțeleagă complet ce alte roluri mai are FMO‑2 în organism, ca să nu provoace probleme neașteptate.
Într-un al doilea studiu, publicat în Science Advances, echipa a arătat că enzima FMO‑2 nu schimbă doar durata de viață, ci și comportamentul. Viermii modificați să producă prea mult FMO‑2 au devenit aproape „indiferenți”: reacționau foarte slab atât la lucruri bune, cât și la lucruri periculoase din jur. Nu mai ocoleau bacteriile dăunătoare și nu mai mâncau mai încet după o scurtă perioadă de foame, cum fac viermii normali.
Nici viermii fără fmo‑2 nu stăteau mai bine: explorau mult mai puțin mediul înconjurător. În ambele situații, schimbările de comportament au fost legate de felul în care organismul lor prelucra triptofanul (o substanță din alimentație, legată și de starea de spirit la oameni).
„Orice intervenție care încearcă să prelungească viața va veni și cu efecte secundare – iar noi credem că unele dintre ele vor ține de comportament”, spune Leiser. „Dacă înțelegem bine această cale de semnalizare, am putea, în principiu, să folosim suplimente ca să reducem aceste efecte comportamentale nedorite.”
Pe viitor, Leiser vrea să studieze mai departe cum lucrează împreună creierul, felul în care corpul folosește energia, comportamentul și starea generală de sănătate, pentru a ajuta la dezvoltarea unor medicamente care să acționeze pe aceste căi naturale ale organismului.
„Să înțelegem toate semnalele pe care creierul le primește din intestin este un subiect foarte fierbinte în știință, dar încă neclar”.