- Centrele de date consumă enorm de multă energie, iar aproape tot curentul se transformă în căldură; în loc s-o arunce în aer, tot mai multe orașe o recuperează pentru încălzire
- Finlanda construiește un proiect uriaș Microsoft–Fortum: serverele vor livra căldură către rețelele din Espoo, Kauniainen și Kirkkonummi, la o scară rar văzută
- Stockholm folosește deja căldura a peste 20 de centre de date ca să încălzească zeci de mii de apartamente prin programul Data Parks/Open District Heating
- Reglementările europene împing industria din spate: Germania introduce cote obligatorii de reutilizare a căldurii reziduale începând cu 2026, crescătoare până în 2028
- Ideea e promițătoare, dar nu magică: căldura are temperatură relativ joasă, trebuie consumatori aproape și există un dezechilibru sezonier între producție și cerere
Într-o lume în care inteligența artificială și streamingul mănâncă tot mai multă electricitate, centrele de date au devenit niște monștri tăcuți ai infrastructurii moderne. Dar au și un „super-putere” ignorată mult timp: fac căldură cât pentru un oraș întreg. Iar acum orașele încep să se poarte ca niște gospodari deștepți: în loc să lase căldura să se piardă, o pun la treabă pentru încălzire.
Ce s-a întâmplat?
În 2024–2025, reutilizarea căldurii din centrele de date a trecut vizibil de la „idee frumoasă” la proiecte industriale mari. Cea mai clară dovadă vine din Nordul Europei, unde termoficarea e deja răspândită și decarbonizarea e prioritate națională. Finlanda și Suedia sunt cap de afiș: conectează serverele direct la rețelele urbane de încălzire.
Cine este implicat?
- Microsoft – care își extinde agresiv infrastructura cloud în Finlanda.
- Fortum – utilitatea energetică finlandeză ce captează căldura și o bagă în rețea.
- Stockholm Exergi și Primăria Stockholm – care tratează căldura de server ca pe o resursă municipală.
- Autorități europene (în special Germania) – care transformă recuperarea căldurii într-o obligație, nu într-un gest de PR verde.
Cum se desfășoară? (adică „cum ajunge căldura din server la calorifer”)
Imaginează-ți un centru de date ca pe un cuptor uriaș cu mii de procesoare. Ele lucrează non-stop, iar energia electrică devine temperatură. În loc să scoată aerul cald afară, operatorul îl trece prin schimbătoare de căldură și, de obicei, prin pompe de căldură care îi ridică temperatura la nivelul cerut de rețelele moderne (cam 60–90°C). Apoi, energia termică intră în sistemul de termoficare al orașului sau în conducte care merg direct către clădirile din jur.
Marele avantaj: aceeași energie face două lucruri în același timp.
- Răcește centrul de date mai eficient (deci costuri mai mici).
- Încălzește orașul (deci mai puțin gaz ars).
Când are loc?
Trendul există de câțiva ani, dar acum accelerează serios. În Germania, legea pentru eficiența centrelor de date e în vigoare din 1 ianuarie 2024, iar din 2026 începe să ceară explicit reutilizarea căldurii reziduale, cu praguri mai stricte până în 2028.
În Finlanda, proiectele Microsoft–Fortum au intrat în faze avansate în 2025, odată cu construcția noilor campusuri.
De ce contează?
Pentru că e una dintre puținele situații în care un consumator imens de energie poate deveni și furnizor.
- Eficiență energetică reală
Centrele de date sunt deja responsabile de aproximativ 1–1,5% din consumul global de electricitate și ar putea ajunge spre 3% până în 2030. Dacă tot plătești energia aceea, măcar să nu arunci jumătate din ea pe geam sub formă de căldură. Recuperarea poate însemna scăderi vizibile ale consumului net și costuri mai mici de răcire. - Termoficare mai curată
În orașele cu rețele mari de încălzire centralizată, căldura de server poate înlocui direct combustibilii fosili. La Stockholm, rețeaua municipală încălzește deja zeci de mii de apartamente cu „căldură de cloud”. În Finlanda, planul e și mai ambițios: campusurile Microsoft ar putea acoperi o parte foarte mare din nevoia de căldură a regiunii Helsinki. - Bani în loc de risipă
În modelul suedez, căldura devine marfă: centrele de date o vând utilităților locale. Practic, ce era cost (răcirea) devine și venit (încălzirea altora). Pentru operatori, e o combinație rară: eficiență + profit + puncte la capitolul ESG. - Reguli care împing piața
Europa nu mai vrea „dacă se poate”. Vrea „trebuie”. Noile directive și legi împing industria să recupereze energie reziduală, iar Germania e primul semnal puternic că asta va deveni standard.
Unde sunt capcanele?
Ca orice idee bună, diavolul stă în detalii:
- Temperatură relativ joasă: serverele produc căldură „low-grade”, bună pentru termoficare modernă, dar nu perfectă pentru orice utilizare fără pompe de căldură.
- Distanța contează enorm: dacă centrul e la kilometri de oraș, pierderile din conducte cresc și proiectul devine scump.
- Sezonalitate: căldură există tot anul, dar cerere mare e doar iarna. Vara, multe sisteme nu au unde s-o bage. Aici intră în joc stocarea termică sau conectarea la consumatori industriali permanenți.
- Investiții upfront: schimbătoare, pompe, conducte, automatizări – toate costă. Fără planificare urbană și contracte solide cu rețeaua locală, proiectul nu se închide economic.
Și România?
Nu e science-fiction pentru noi, dar nici „mâine dimineață”. Ca să funcționeze, ai nevoie de două lucruri simultan:
- centre de date mari, aproape de orașe;
- termoficare modernizată, cu pierderi mici și temperaturi compatibile.
În orașele unde rețelele sunt vechi și sparte, prima bătălie rămâne reparația infrastructurii. Dar pe măsură ce apar centre de date noi în jurul marilor aglomerări și presiunea de decarbonizare crește, modelul nordic devine un scenariu realist.