• O echipă de la Universitatea din Melbourne (condusă de dr. Robert Walton) începe un proiect care testează dacă roboții pot provoca râs „pe bune”, nu doar prin jocuri de cuvinte
• Finanțarea vine dintr-un grant al Australian Research Council de ~500.000 AUD; presa australiană indică o sumă de 530.079 AUD pentru proiect
• În loc de glume generate de modele de limbaj, proiectul pune accent pe umor nonverbal: timing, comedie fizică, „cititul” publicului și interacțiune în timp real
• Vor fi antrenați 10 roboți pe roți, ne-umanoizi, de la 40 cm la 2 m, care folosesc camere și senzori ca să detecteze reacțiile sălii (râs, gesturi, ritmuri)
• Cercetătorii spun că umorul poate fi și instrument de conectare, și de influență; în paralel, comedianți precum Tina Fey rămân sceptici că AI-ul poate fi cu adevărat amuzant

Dacă ar fi să scrii un pitch pentru un film: „Statul australian finanțează un laborator care învață roboții să facă stand-up”. Sună ca o glumă — doar că e real.

Dr. Robert Walton, cercetător la Universitatea din Melbourne, a obținut un grant de aproximativ 500.000 AUD de la Australian Research Council pentru un proiect care testează o idee simplă și greu de demonstrat: poate inteligența artificială să producă un tip de umor care să declanșeze râs autentic, nu doar politețe?

The Guardian descrie proiectul ca o schimbare de paradigmă față de „gluma de cracker” pe care o scoți ușor dintr-un chatbot: aici nu se pleacă de la text, ci de la corp și reacție socială.

De ce nu glume scrise: „limbajul” nu e tot stand-up-ul

Chatboții pot produce glume, dar multe sunt, în practică, variații de jocuri de cuvinte. Walton pornește de la o observație pe care o știe orice om care a stat într-un club de comedie: publicul râde adesea nu la „text”, ci la pauză, la ezitare, la privirea înspre sală, la momentul când comedianul „simte” că trebuie să mai țină o secundă.

Asta e miza: umor nonverbal. În proiect, roboții sunt antrenați pe elementele de bază ale comediei fizice și ale stand-up-ului „pe scenă”:

• timing (pauze, accelerări, întârzierea intenționată a unui gest),
• „citirea” atmosferei din sală,
• interacțiune cu publicul,
• un tip de clownerie controlată (când „aproape greșești”, dar de fapt ai control).

Pe scurt: nu „spune o glumă”, ci „fă un moment”.

10 roboți pe roți: mai puțin „android”, mai mult „actor de scenă”

Surpriza proiectului e că nu folosește androizi hiperrealistici. Echipa vrea să antreneze 10 roboți ne-umanoizi, pe roți, cu înălțimi între 40 cm și 2 metri. De ce? Pentru că scopul nu e să păcălești ochiul că e om, ci să testezi dacă mișcarea, ritmul și interacțiunea pot crea comedie chiar și într-un corp mecanic „asumat”.

Partea „AI” vine din felul în care robotul își ia feedback:

• camere și senzori care detectează râsul, mișcările capului, gesturi,
• atenție la micro-indicii ai momentului (pauze, ritmuri, schimbări în reacția publicului).

Asta îl apropie de o întrebare interesantă pentru cercetare: unde începe „simțul umorului”? În text? În corp? În relația cu sala?

Umorul ca superputere socială: bun pentru îngrijire, riscant pentru manipulare

Walton nu tratează comedia doar ca divertisment. The Guardian subliniază și partea etică: umorul e o unealtă socială foarte puternică. Poate să dezamorseze tensiunea, să facă un mesaj acceptabil, să creeze încredere. Dar poate fi și folosit „agresiv” — ca persuasiune, ca presiune subtilă, ca tehnică de influență.

De aici, două direcții de aplicații:

1. Roboți de îngrijire (care aleg momentul potrivit pentru o intervenție „ușoară”, ca să reducă anxietatea sau disconfortul).
2. Sisteme care „învață” să conducă emoțional o interacțiune — o zonă care poate deveni sensibilă, mai ales când utilizatorul e vulnerabil (copii, vârstnici, pacienți).

În 2025, când AI-ul intră în tot mai multe interacțiuni umane, întrebarea nu e doar „poate fi amuzant?”, ci „când devine amuzantul o formă de control?”.

Scepticismul din lumea comediei: „AI nu are mize, nu are rușine, nu are viață”

În cercurile artistice, mulți rămân neîncrezători că o mașină poate face comedie credibilă. Ideea centrală: umorul vine din experiență, imperfecțiune, vulnerabilitate — lucruri pe care un robot le poate mima, dar nu le trăiește.

Tina Fey, de exemplu, a spus public că AI poate face multe lucruri „înfricoșătoare”, dar „încă nu e capabil să fie amuzant”.

Walton nu promite că roboții vor înlocui comedianții. Miza lui e mai degrabă să înțeleagă ce anume din comedie e „transferabil” către mașini și ce rămâne ireductibil uman.

Citește și

• Sateliții fac scanare termică orașelor. Hărțile de căldură rescriu planurile de asfalt, copaci și acoperișuri
• Periuța cu AI care găsește carii în câteva minute ar putea schimba vizita la dentist pentru copii
• Coldplay, mai aproape decât front row. Meta și iHeartMedia duc un concert în VR pe Quest și pe mobil