În anul 1930, inginerul Carl Breer de la Chrysler stă pe aeroportul din Dayton, Ohio, și privește escadrile de avioane militare zburând în formație. Ceva îl deranjează: mașinile de pe stradă merg cu botul înainte, dar, aerodinamic vorbind, ar fi mai eficiente dacă ar merge cu partea din spate înainte. Ceea ce privea era ineficiența fundamentală a industriei auto din acea epocă.

Breer a convins conducerea Chrysler să investigheze aerodinamica în mod serios, o premieră în istoria unei mari companii auto americane. Au construit un tunel de vânt și au testat diferite forme. Concluzia: mașinile anilor ’30 mergeau mai ușor dacă erau întoarse invers. Întreaga industrie construia mașini în sens greșit față de aer.

Răspunsul s-a numit Chrysler Airflow, lansat în 1934. Caroseria era rotunjită, fără colțuri, cu parbrizul ușor înclinat și aripile integrate în caroserie, în loc să fie piese separate montate alăturat. Era o mașină care arăta ca venită din viitor. Din păcate, publicul american al anilor ’30 nu era pregătit pentru viitor.

Recomandări

VIAȚĂ VEȘNICĂ ÎN CLOUD
YOUTUBE ELIMINĂ DEEPFAKE LA CERERE
ȘTIINȚA PRINDE ARIPI

Airflow a fost un eșec comercial răsunător. Presa a scris că arată ca un pește. Dealerii se plângeau că majoritatea clienților preferau formele pătrate și verticale ale concurenței. Chrysler a fost nevoit să modifice grila frontală de două ori în primii ani, adăugând elemente decorative mai tradiționale ca să îmblânzească designul.

Ironia istoriei: concurența a copiat imediat principiile aerodinamice ale modelului Airflow, dar fără să-și asume riscul estetic. Lincoln Zephyr, lansat doi ani mai târziu, a folosit aceeași filozofie și a devenit un succes. Airflow a dispărut în 1937, după numai patru ani de producție.

Chrysler Airflow a plătit prețul de a fi prea avansat pentru vremurile sale, dar este clară influența pe care a avut-o asupra industriei auto.