• Cercetătorii MIT au demonstrat o metodă neinvazivă de măsurare a glicemiei folosind lumină near-infrared și spectroscopie Raman
• Prototipul actual, cam cât o cutie de pantofi, a dat rezultate comparabile cu senzori CGM comerciali invazivi într-un test pilot
• Echipa a redus masiv complexitatea analizei: din ~1.000 de benzi spectrale la doar trei esențiale pentru glucoză
• Există deja o versiune purtabilă (aprox. cât un telefon) în testare clinică, iar în 2026 urmează studii cu pacienți cu diabet
• Tehnologia e promițătoare, dar trebuie validată pe scară largă și calibrată pentru tipuri diferite de piele și condiții reale de viață

Dacă ai diabet, probabil știi rutina: înțepătură, picătură de sânge, glucometru. Zi de zi. Uneori de mai multe ori pe zi. MIT vine acum cu o alternativă care sună aproape ca un „tricou cu Wi-Fi”: măsurarea glucozei fără să scoți sânge, ci doar printr-o scanare cu lumină.

În studiu, echipa a arătat că poate estima nivelul glicemiei atunci când trimite lumină near-infrared prin piele și citește semnalul care se întoarce. Rezultatul: valori apropiate de cele oferite de două monitoare CGM comerciale (care, deși sunt „wearable”, au totuși un micro-fir introdus sub piele).

Pe scurt, au făcut un pas solid de la „teorie de laborator” la „dispozitiv care chiar dă cifre credibile”.

Spectroscopia Raman, pe românește: cum „vede” glucoza prin piele

Tehnologia din spate se numește spectroscopie Raman. Nu e magie: e chimie cu ochi de laser. Când o rază de lumină lovește țesutul, o parte din lumină se împrăștie înapoi ușor modificată. Modificarea asta poartă amprenta moleculelor întâlnite — inclusiv glucoza. E ca și cum ai trimite un ecograf al chimiei: nu vezi imaginea, ci „semnătura moleculară” a ce e în piele.

Problema istorică a fost că semnalul glucozei e foarte mic, acoperit de „zgomotul” altor molecule. MIT a făcut două mișcări inteligente:

1. a folosit o geometrie off-axis, adică lumina intră într-un unghi iar semnalul e colectat din altul, ceea ce taie mult din fundal;
2. a simplificat drastic citirea semnalului.

Trucul care micșorează dispozitivul: trei benzi în loc de o mie

Un spectru Raman complet are cam 1.000 de benzi — ca un roman lung cu multe capitole. MIT a descoperit că pentru glucoză nu trebuie să citești romanul, ci doar trei fraze-cheie: o bandă unde glucoza are semnal și două de referință pentru fundal.

Asta înseamnă:

• mai puține componente optice,
• procesare mai rapidă,
• dispozitiv mai mic și mai ieftin.

Rezultatul de acum e un aparat de mărimea unei cutii de pantofi. Nu-l porți la sală, dar e suficient de compact pentru testare clinică și pentru următorul pas spre un device de uz zilnic.

Din laborator spre încheietură: unde e proiectul acum

În testul pilot, măsurătorile s-au făcut pe antebraț, cam la fiecare 5 minute, timp de 4 ore, în timp ce voluntarul a băut două soluții cu 75 g glucoză ca să provoace variații clare ale zahărului din sânge. Fiecare citire dura puțin peste 30 de secunde.

După acest experiment, echipa spune că are deja un prototip purtabil, de mărimea unui telefon, aflat în testare pe voluntari sănătoși și prediabetici. Următoarea țintă, în 2026: studii cu pacienți cu diabet, în colaborare cu un spital local.

Obiectivul final e ambițios: un senzor cât un ceas smart.

De ce e important: confortul e doar începutul

Da, ideea de a scăpa de înțepături e uriașă. Dar impactul real poate fi și mai mare. Mulți pacienți evită să-și verifice glicemia suficient de des tocmai fiindcă e incomod, dureros sau consumă timp. Sub-monitorizarea înseamnă control mai slab al bolii și risc crescut de complicații.

O soluție neinvazivă, comodă și relativ ieftină ar putea crește frecvența verificărilor și, implicit, calitatea managementului pentru milioane de oameni.

Nuanțe și limite: de ce nu e încă un produs pe raft

Istoric, „glicemia neinvazivă” e un fel de unicorn al tehnologiei medicale: toată lumea o vrea, multe proiecte au promis-o, puține au trecut de pragul preciziei clinice. Raman e una dintre tehnicile optice cu cele mai bune șanse tocmai pentru că are specificitate moleculară ridicată, dar mai sunt pași serioși de făcut.

MIT recunoaște câteva provocări:

• validare pe sute/mii de persoane, nu pe un test pilot;
• precizie în condiții reale (mișcare, transpirație, temperatură, presiune diferită pe piele);
• calibrare pentru tonuri diferite ale pielii, unde lumina se comportă diferit.

Pe scurt: semnalul e bun, dar trebuie să rămână bun pentru „orice piele, orice zi, orice context”.

Dacă studiile din 2026 confirmă performanța, atunci una dintre cele mai enervante rutine medicale ale lumii moderne ar putea deveni istorie. Iar pentru pacienți, asta ar însemna nu doar mai puțină durere, ci o relație mai simplă și mai constantă cu propria sănătate.

Citește și

• Musk vrea AI pe orbită și un „buton de luminozitate” pentru Soare. Astronomii spun: stop, puneți reguli
• Căldura din cloud îți poate încălzi caloriferul. Cum devin centrele de date „termocentrale” de cartier
• Consiliul European investește 4 milioane de euro pentru a studia inteligența găinilor